Amfiteatrul iubirii

Dragostea mea nu s-a jucat pe marile scene, desi imbina, cu succes, toate stilurile genului dramatic. A fost o tragedie cand ne-am despartit prima data, a devenit o comedie prin toate celelalte impacari si este o drama tocmai prin intarzierea pronuntarii actului final.

Nu stiu ce emotii ii incearca pe actorii de profesie cand cortina se ridica, insa eu am un gol in stomac de fiecare data cand scena galcevilor se repeta. Imi intru in rol atat de bine, cand reprosurile ma incoltesc in lumina reflectoarelor, incat lacrimile, tipetele si faptul ca ma invinetesc la fata de suparare ar trebui sa fie de ajuns ca sa nu continui actul abuzand de toata recuzita.

Nu stiu cine a inventat piesa asta in care doua personaje isi celebreaza dragostea si apoi se uita neputinciosi cum totul in jurul lor se mistuie. Nu stiu ce autor a fost intr-atat de crud incat sa imagineze asa ceva. Nu stiu de ce regizorul si scenograful au acceptat sa puna in scena neputinta unor amarati de a se asculta. Nu stiu nici cum actorii au ajuns acrobati si s-au aruncat in salturile fatale ale dragostei.

Nu stiu ce spectator o sa fie atat de misolog incat sa aplaude la final pentru toata aceasta zbatere in zadar. Probabil ca piesa va fi apreciata. Mai mult ca sigur va fi invocata cu indulgenta tema nebuniilor din iubire si maiestria jocului actoricesc. Pentru ca toti ajungem sa fim protagonistii unei astfel de piese, chiar daca uneori suntem distribuiti in rolul principal, iar alteori suntem doar personaje secundare… sau figuranti… sau sufleori.

 

Mental disease status

Tind sa cred ca in spatiul virtual de socializare al Facebook-ului nimic nu are o viteza mai mare de schimbare precum cea a statusurilor: single, in a relationship, in a relationship/engaged/married with (asta e voalata, deja nu mai ai nimic de ascuns si nu te mai baga nimeni in seama), separated, complicated, widowed (a fost  voia Domnului, chiar daca s-a facut si voia ta).

In decurs de doar cateva zile iti faci rost de o relatie, care din primele 24 de ore incepe sa scartaie si devine complicata, pentru ca, asa cum ne invata cartile de autoeducare matrimoniala, “El e cu minciuna, ea vorbeste intruna” si “Femeile sunt de pe Venus, barbatii sunt de pe Marte”. Si atunci, puterea compromisului fiindu-ti necunoscuta, alegi sa te separi (update status relationship: separated). Desi ati avut o relatie de o zi e ca si cum ati fost casatoriti 50 de ani si divortati. Asa e dragostea…comprima timpul.

Urmeaza impacarea in urmatoarele 12 ore si devine o relatie complicata, cu suisuri si coborasuri, cu inselat multiplu reciproc valabil si depistat asijderea. La un moment dat, ajunge un open relationship cu inca 4,5 prietene, in functie de preferintele lui pentru prietenele tale.

Si la toate update-urile statutului marital se adauga inerent like-urile celor care sunt in asentimentul tau. Da, e minunat sa ai o relatie, intr-un final ai scapat de cautarea sufletului pereche si le-ai scapat si pe prietenele tale de stresul de a te auzi plangandu-te ca Fat-Frumos e o javra, asa cum si Cosanzeana e o curva.

Cand e complicat toti dau like pt ca se stie cat de alambicati pot fi barbatii si femeile, daramite atunci cand se afla intr-o relatie.

Cand esti widowed like-ul este maniera grafica a condoleantelor si reprezinta felicitarile pentru ca ai scapat de urmarirea penala pentru crima.

Cand esti single esti independent sau independenta. Pentru barbati independenta este echivalentul a… bei cat vrei, faci ce vrei, te culci cu cine vrei, nu tii cont de observatiile si cicaleala nimanui, pe cand pentru femei independenta se traduce prin cumpararea pantofilor din buget propriu si prin mese la restaurant platite din buzunarul celor care spera sa te trimita, din nou, la cratita sau la origini… pardon, intr-o relatie

 

Diagnostic: Cancer!

Un prieten mi-a spus ca o relatie care se compune din numeroase despartiri si impacari este asemenea cancerului. Nu l-am crezut, desi boala in cazul meu a recidivat in mai toate relatiile. N-am putut niciodata sa sfarsesc o relatie o data pentru totdeauna si cauzele au fost multiple. Fie mai existau niscavai sentimente bine ascunse in strafundul sufletului, fie era vreo polita de inapoiat, vreo rasplata dupa o fapta care-mi lasase cicatrici sangerande, fie momentul in care am decis sa reiau relatia a coincis cu o perioada de milostenie sufleteasca, in care mi-am spus ca fac mila si pomana. Si confruntandu-ma cu toate aceste situatii imi dau seama ca, in lupta cu aceasta boala necrutatoare, singurul tratament eficient este chimioterapia, nu terapia de cuplu, nici chiar chimia dintre cei doi.

Atunci cand doi oameni se afla in contratimp, cand unul se duce la culcare si celalalt se trezeste, atunci cand pasiunile lor nu se intalnesc nici macar tangential, cand gusturile le sunt asimetrice, iar cand idealurile nu le sunt complementare, atunci despartirea este inerenta. Impacarea si toate celelalte re-, re-, reimpacari ulterioare sunt sortite esecului, sunt cangrena ce are sa le roada sufletul si metastaza care le va mistui pana si cele din urma sentimente.

Diva

Daca cineva m-ar fi intrebat ce cred eu ca inseamna sa fii diva, nu stiu daca as fi stiut sa raspund. Poate ca as fi insiruit niste atribute, enumerand niste calitati si defecte ce ar fi conturat vag semnalmentele unei dive. Sau poate as fi raspuns sec: Divele au murit. Si daca as fi ales sa zic ca au murit, m-as fi inselat amarnic si, evident, as fi regretat. Si asta pentru ca am realizat ca divele exista, chiar daca nu in paginile ziarelor de scandal. Ele respira si traiesc printre noi, sunt frumoase si rafinate si, mai presus de toate, sunt femei inteligente si educate… sunt modele de urmat in viata. Asa este si Viorica Cortez,  iar eu mi-as dori ca atunci cand o sa fiu mare sa fiu ca ea.

Am vazut-o pentru prima data aseara, cand butonand telecomanda am ajuns pe canalul TVR Cultural, unde EA sustinea un interviu. Sa va spun ca este frumoasa? Cred ca nici nu mai este cazul sa amintesc acest amanunt, trebuie, doar, sa marturisesc ca asupra mea a avut un efect hipnotizant. Cred ca m-a impresionat atat de mult si din cauza faptului ca, in zilele noastre, rar mai intalnesti femei distinse, care, asa cum spunea si ea, sa fie dive doar pe scena. Sau poate ca tocmai naturaletea si simplitatea de care a dat dovada, pe tot parcursul interviului, m-au facut pe mine s-o vad ca pe o diva.

Viorica Cortez este o renumita mezzo-soprana romana, care are si cetatenie franceza. A aparut pe toate marile scene ale lumii, de la Opera din Paris sau cea din Viena la Scala din Milano si de la Covent Garden din Londra la Metropolitan, New York. Ocupa o pozitie privilegiata in lumea operei  si, evident, in inimile iubitorilor de teatru liric, iar vorbind despre personajele pe care le-a jucat, nu a ezitat sa spuna ca unele roluri le-a refuzat, motivand ca este ocupata, pentru ca, in viata, nu trebuie sa jignesti pe nimeni.

Ca am fost cucerita definitiv de aceasta replica, ca Viorica Cortez emana o eleganta demna de casele regale, ca este un om sincer, deschis si cu principii, toate astea ma fac sa ma gandesc ca pentru a intra in sufletul  unui om nu ai nevoie, doar, de o voce extraordinara, ci si de bun-simt…ori, dintotdeauna aceastea doua au reprezentat un dat natural, nativ.

In finalul acestei postari, aplauzele le merita OMUL Viorica Cortez!

Si tu ne m’aimes pas, je t’aime

Asa cum cortina desparte scena de spectator, asa cum catedra desparte profesorul de elev, asa nu exista piedici in calea dragostei.

Si tu ne m’aimes pas, je t’aime/ Si je t’aime, prends garde a toi

Dragostea dureaza trei ani

Ce se intampla in trei ani? Ce fac oamenii cu viata lor in trei ani consecutivi? Frederic Beigbeder spune ca “Dragostea dureaza trei ani”, pentru ca intr-o casnicie “in primul an cumperi mobila, in al doilea an muti mobila, in al treilea an imparti mobila”.

Altii, mai optimisti, spun ca in trei ani poti sa devii cineva… ca doar d-aia faci o facultate. Ce-i drept, in stadiul pre-Bologna, adica pana acum trei ani, obtineai o diploma dupa mai multi ani de studiu, dupa mai multe carti buchisite si dupa mai multa munca depusa. Dar cui ii mai pasa de un an sau doi in plus, cand iti poti cumpara direct diploma?

Eu cred ca trei ani sunt ca noua luni… doar ca fara lichidul amniotic si placenta aferente fatului aflat in plina dezvoltare. Da, in trei ani poti sa renasti, desi, daca ar fi sa iau in calcul ultimii trei ani din viata mea, atunci ar fi, mai degraba, ca primii trei, care in viata oricarui copil sunt fundamentali.

Din prima clipa a acestor trei ani am inteles ca totul se rezuma la ”acum”, pentru ca: ” nu o sa mai fie ca pana acum” si ” de acum incolo” erau expresiile cel mai des auzite. Si nu a mai fost ca pana atunci, pentru ca am invatat ca odata ce-ti schimbi telefonul mobil nu-l pastrezi si pe cel vechi, de care ti-a fost drag inca de la inceput. Si nici ochelarii de vedere nu sunt accesorii pentru haine, caci este suficienta o pereche si nu trei. Si astfel, excesele au fost eliminate si nevoile schimbate.

Si dupa toate astea, daca stau sa ma gandesc la ultimii trei ani, spun ca dragostea dureaza doar doi, unde in primul an cumperi yala, iar in al doilea schimbi incuietorile. Devii si licentiat, nu ca vrei, nici pentru ca poti si in niciun caz nu pentru ca meriti, ci pentru ca asta sta in firea lucrurilor, tu esti conformist, accepti valorile sustinute social si, de fapt, nu vrei sa-ti dezamagesti parintii. Si ca tot vorbim despre parinti si dezamagiri, atunci cand nu-l mai ai langa tine pe cel mai important om din viata ta, te intrebi mereu daca el e incantat de ce ai ajuns tu. Pana sa fii in stare sa raspunzi la propria-ti intrebare, te gandesti ca este, cu siguranta, mandru de ei… cei care te-au adoptat tacit, care au ajuns parinti peste noapte, care se preocupa de educatia ta, care in ultimii trei ani  au jucat acelasi rol definitoriu pe care l-a jucat si el in primii trei.

Cabo da Roca

Am amintit in mai multe postari despre Cabo da Roca si am promis sa pun poze. A venit momentul sa ma tin de promisiune si am ales cateva imagini, care par a spune povestea acestui taram de basm, care este extremitatea vestica a Europei… doamnelor si domnilor, Cabo da Roca

Ganduri

Azi am fost la ultimul curs din cadrul facultatii. Maine ma duc la ultimul seminar. Maine dupa seminar sarbatoresc, impreuna cu colegii, terminarea facultatii. Ma rog, e cam mult spus terminarea facultatii, caci urmeaza sesiunea si apoi groaznica de licenta si mai departe masterul. Cert e ca, teoretic, termin facultatea.  Si asta tocmai acum, cand a inceput sa-mi placa, cand incepusem sa ma duc mai des la cursuri, cand imi cunosteam colegii, cand ma imprietenisem cu ei, cand facusem o pasiune pentru un anumit profesor. J

Tot azi, Anda, prietena mea cu care in aceasta perioada a anului obisnuiam sa vorbim despre faptul ca  “gata, de semestrul viitor ne tinem de treaba”, mi-a zis ca nu mai avem cum sa ne facem planuri pentru semestrul urmator. Si atunci am picat pe ganduri si am realizat mai bine ce se intampla si am sfarsit dezamagita.

Pana seara, dezamagirea a fost atenuata de oboseala, iar gandurile mi-au fost luminate urmarind “Soare pentru doi”, o piesa de teatru, pe care o recomand tuturor. Eram tot cu Anda si una din replicile piesei facea referire la viata “oamenilor mari”, care isi telefoneaza si se intalnesc sa ia masa impreuna. Asta urmeaza sa facem si noi? Caci eu o vreau pe Anda langa mine, sa-I pastrez locul sau sa mi-l pastreze atunci cand intarziem, pentru ca avem amandoua probleme cu somnul…sau mai bine spus, cu nesomnul. Deci, am dreptul sa refuz viata “oamenilor mari”?   

Calatorie

Ma trezesc in fiecare dimineata cu dorinta de a fi in alta parte. Calatoresc, cu gandul, pe harta lumii. Visez la Rio, la Moscova, la Stockholm, la Mexic, taramuri ce-mi sunt total necunoscute, dar ma gandesc, in acelasi timp, si la Monaco, unul din locurile vizitate, care mi-a placut foarte mult

Am inceput sa scriu despre aceasta dorinta a mea de a calatori, pentru ca, nu cu mult timp in urma, am ajuns la concluzia ca este o metoda sigura de a ne imbogati… cunostintele si spiritul. De altfel, e si singura avere care nu prezinta riscuri de faliment si nu se joaca la bursa de valori, pentru ca este inestimabila.

M-am auzit spunand,  cu o luna in urma,  ca as renunta oricand la cumpararea unei bluze in favoarea unui bilet de avion avand ca destinatie…orice oras, pe care l-am vazut sau care-mi este, inca, necunoscut. Iar in urma cu doua zile, pe cand luam masa cu o foarte buna prietena de-a mea, am auzit-o spunand acelasi lucru. Mi-a marturisit ca nu se poate intalni cu o alta cunostinta de-a ei, ca evolutia prieteniei lor a cunoscut o stagnare, ca nu au aceleasi subiecte de interes.

Pe langa alte cateva motive pentru care prietenia lor s-a deteriorat, mi-a zis ca prietena ei nu a fost plecata niciodata in afara granitelor tarii, pentru ca prefera sa-si dea toti banii pe haine. Eu nu pot sa judec, caci  sunt oameni care ar vrea sa calatoresca, dar care nu dispun si de resurse materiale pentru a-si pune in practica dorintele, dar in ceea ce o priveste pe cunostinta prietenei mele ma gandeam ca daca ar sti cat de ieftine sunt hainele in strainatate, poate ar intreprinde mai repede si mai usor o astfel de calatorie.:)

Mi-am adus aminte ca si eu am cateva cunostinte pentru care banii nu sunt o problema, si totusi, nu calatoresc. Stiu ca ma intrebam de ce nu pleaca, de ce prefera sa-si cheltuiasca banii pe un week-end la Mamaia, care echivela cu o saptamana la Paris… strict din punct de vedere material. O fosta colega de-a mea, caci ea mi se pare cel mai bun exemplu, fusese o singura data in strainatate, la Paralia, in Grecia. Obisnuia sa-si cumpere aceeasi pereche de adidasi sau aceeasi bluza in culori diferite, iar atunci puneam obiceiurile ei pe seama ignorantei. Acum tind sa cred ca era vorba de un snobism, care avea la baza un alt sistem de valori.

In ceea ce ma priveste, stiu ca de cand am fost plecata prima data mi-a placut. Eram in 1995 si am fost pentru 3 saptamani in Grecia. Atunci am vizitat o mare parte a acestei tari si mi-aduc aminte, ca si cum s-ar fi intamplat ieri, momentul cand am ajuns la Atena. Era seara, iar prin ochii unui copil de sapte ani parea ca nu e real ce se petrece. Toate masinile, toate motocicletele, toate luminile, toate reclamele… toate imi erau necunoscute, dar atat de placute.

Pentru noi, si cand zic noi ma refer la familia mea, era destul de greu sa plecam. Eram  patru membri, iar tata era de parere ca ori plecam toti, ori nu pleaca nici unul. Imi povestea adesea despre directorul lui, un om care la randu-i dispunea de bani, ce fusese plecat in toata lumea, dar nu-si luase niciodata copilul cu el. Tata obisnuia sa-mi spuna ca nu ar putea sa fie impacat cu gandul ca el s-a simtit bine, ca s-a distrat si ca si-a imbogatit spiritul, iar noi, eu si sora mea, sa stam acasa. Asadar, nu am avut in fiecare an dispozitia financiara de a pleca patru oameni si cred ca abia anul asta, cand am fost plecata la Lisabona, l-am inteles mai bine pe tata. Cand am ajuns in extremitatea vestica a Europei, la Cabo da Roca, m-am gandit cat de mult mi-as fi dorit sa fi fost si familia mea cu mine. Atunci le-am dat mesaje si mamei si surorii mele, le-am zis cat mi-ar fi placut sa fi fost cu mine, sa vada ce vad eu, sa simta ce simt eu. N-as fi reusit  niciodata sa surprind acel loc intr-o descriere elocventa si m-am gandit, din nou, la tata, cu regret in suflet de asta data. Mi-a parut rau ca a investit prea mult in lucrurile materiale, ca pusese lipsa grijilor mele viitoare mai presus decat calatoriile noastre impreuna.

Am realizat ca, intotdeauna, e mai usor sa faci planuri pentru o persoana, decat pentru o familie, ca lucrurile sunt, mereu, mai simple intr-unul, decat in doi, dar ca, niciodata, satisfactia implinirilor individuale nu va avea nimic in comun cu cea a unei familii.

Cat despre cumparaturi si calatorii… Mi-am dorit o pereche de pantofi pentru balul de absolvire a facultatii si am renuntat la ei. Costul lor nu l-am convertit numai intr-un bilet de avion, ci si in sentimente si trairi unice, in clipe de care reamintindu-mi, m-ar inalta mai sus decat un toc de 10cm.

Visare

Am acordat spatiu generos si timp pretios, in viata mea, viselor. Mi-am impartasit visele cu altii, pentru ca ei la randul lor sa nu mi le impartaseasca. Am furat clipe de visare, am ticluit atent in asteptarea unora si am trudit in facerea altora. Am visat mult, intens, frumos, realist, interzis, dar si urat si fantasmagoric. Unele vise nu au depasit granitele teluricului, insa altele au fost ceresti, ba chiar unele s-au purtat pe culmi de talazuri. Visele mele au avut obarsii de neinchipuit, ori, ba din contra, au fost continuarea unei realitati. Au fost adierea vantului in arsita verii, au fost focul ce arde mocnit in semineu in noptile albe de iarna. Nu mi-au trunchiat viata, insa m-au pus la adapostul multor dezamagiri, iar acum le aseman perechilor mele de pantofi. De diverse culori, texturi si modele. Din diferite perioade ale vietii, pentru anumite ocazii. Nu le arunc, nu. Niciodata! Le curat si le asez frumos pe raft, pentru ca deschizand usa sifonierului, sa le vad si sa retraiesc momentele in care le-am incaltat. Pe cele mai vechi le pun in cutii, depozitate pe balcon, peste care se aseaza praful. La un anumit interval, praful trebuie sters, iar pantofii isi respun povestea. Asa cum anumite vise le am inchise intr-un cufar al inimii, pe care il deschid, intru eliberare, din cand in cand…asa revin si pantofii vechi in viata mea. Si mai sunt ei, pantofii pe care ii folosesc acum, lustruiti dimineata si prafuiti seara, ei sunt visele care-mi amintesc ca traiesc… Sau visez eu oare?