Calatorie

Ma trezesc in fiecare dimineata cu dorinta de a fi in alta parte. Calatoresc, cu gandul, pe harta lumii. Visez la Rio, la Moscova, la Stockholm, la Mexic, taramuri ce-mi sunt total necunoscute, dar ma gandesc, in acelasi timp, si la Monaco, unul din locurile vizitate, care mi-a placut foarte mult

Am inceput sa scriu despre aceasta dorinta a mea de a calatori, pentru ca, nu cu mult timp in urma, am ajuns la concluzia ca este o metoda sigura de a ne imbogati… cunostintele si spiritul. De altfel, e si singura avere care nu prezinta riscuri de faliment si nu se joaca la bursa de valori, pentru ca este inestimabila.

M-am auzit spunand,  cu o luna in urma,  ca as renunta oricand la cumpararea unei bluze in favoarea unui bilet de avion avand ca destinatie…orice oras, pe care l-am vazut sau care-mi este, inca, necunoscut. Iar in urma cu doua zile, pe cand luam masa cu o foarte buna prietena de-a mea, am auzit-o spunand acelasi lucru. Mi-a marturisit ca nu se poate intalni cu o alta cunostinta de-a ei, ca evolutia prieteniei lor a cunoscut o stagnare, ca nu au aceleasi subiecte de interes.

Pe langa alte cateva motive pentru care prietenia lor s-a deteriorat, mi-a zis ca prietena ei nu a fost plecata niciodata in afara granitelor tarii, pentru ca prefera sa-si dea toti banii pe haine. Eu nu pot sa judec, caci  sunt oameni care ar vrea sa calatoresca, dar care nu dispun si de resurse materiale pentru a-si pune in practica dorintele, dar in ceea ce o priveste pe cunostinta prietenei mele ma gandeam ca daca ar sti cat de ieftine sunt hainele in strainatate, poate ar intreprinde mai repede si mai usor o astfel de calatorie.:)

Mi-am adus aminte ca si eu am cateva cunostinte pentru care banii nu sunt o problema, si totusi, nu calatoresc. Stiu ca ma intrebam de ce nu pleaca, de ce prefera sa-si cheltuiasca banii pe un week-end la Mamaia, care echivela cu o saptamana la Paris… strict din punct de vedere material. O fosta colega de-a mea, caci ea mi se pare cel mai bun exemplu, fusese o singura data in strainatate, la Paralia, in Grecia. Obisnuia sa-si cumpere aceeasi pereche de adidasi sau aceeasi bluza in culori diferite, iar atunci puneam obiceiurile ei pe seama ignorantei. Acum tind sa cred ca era vorba de un snobism, care avea la baza un alt sistem de valori.

In ceea ce ma priveste, stiu ca de cand am fost plecata prima data mi-a placut. Eram in 1995 si am fost pentru 3 saptamani in Grecia. Atunci am vizitat o mare parte a acestei tari si mi-aduc aminte, ca si cum s-ar fi intamplat ieri, momentul cand am ajuns la Atena. Era seara, iar prin ochii unui copil de sapte ani parea ca nu e real ce se petrece. Toate masinile, toate motocicletele, toate luminile, toate reclamele… toate imi erau necunoscute, dar atat de placute.

Pentru noi, si cand zic noi ma refer la familia mea, era destul de greu sa plecam. Eram  patru membri, iar tata era de parere ca ori plecam toti, ori nu pleaca nici unul. Imi povestea adesea despre directorul lui, un om care la randu-i dispunea de bani, ce fusese plecat in toata lumea, dar nu-si luase niciodata copilul cu el. Tata obisnuia sa-mi spuna ca nu ar putea sa fie impacat cu gandul ca el s-a simtit bine, ca s-a distrat si ca si-a imbogatit spiritul, iar noi, eu si sora mea, sa stam acasa. Asadar, nu am avut in fiecare an dispozitia financiara de a pleca patru oameni si cred ca abia anul asta, cand am fost plecata la Lisabona, l-am inteles mai bine pe tata. Cand am ajuns in extremitatea vestica a Europei, la Cabo da Roca, m-am gandit cat de mult mi-as fi dorit sa fi fost si familia mea cu mine. Atunci le-am dat mesaje si mamei si surorii mele, le-am zis cat mi-ar fi placut sa fi fost cu mine, sa vada ce vad eu, sa simta ce simt eu. N-as fi reusit  niciodata sa surprind acel loc intr-o descriere elocventa si m-am gandit, din nou, la tata, cu regret in suflet de asta data. Mi-a parut rau ca a investit prea mult in lucrurile materiale, ca pusese lipsa grijilor mele viitoare mai presus decat calatoriile noastre impreuna.

Am realizat ca, intotdeauna, e mai usor sa faci planuri pentru o persoana, decat pentru o familie, ca lucrurile sunt, mereu, mai simple intr-unul, decat in doi, dar ca, niciodata, satisfactia implinirilor individuale nu va avea nimic in comun cu cea a unei familii.

Cat despre cumparaturi si calatorii… Mi-am dorit o pereche de pantofi pentru balul de absolvire a facultatii si am renuntat la ei. Costul lor nu l-am convertit numai intr-un bilet de avion, ci si in sentimente si trairi unice, in clipe de care reamintindu-mi, m-ar inalta mai sus decat un toc de 10cm.