Varsta de aur a frumusetii

Am citit zilele trecute un interviu cu Neagu Djuvara despre varsta psihologica, care sfideaza necrozele varstei biologice si care pastreaza nealterat spiritul. Articolul m-a facut sa rascolesc prin amintiri si m-am regasit in momentul in care, in urma cu 6 ani, ii destainuiam mamei una din convingerile mele. Se facea ca-mi observasem prietenii, colegii, familia si constatasem ca oamenii sunt frumosi la o anumita varsta, intr-o anumita perioada a vietii, care difera de la o persoana la alta.

Imi observasem cativa prieteni si colegi, care atinsesera deja punctul culminant al frumusetii lor fie la 8 ani, fie la 12 sau 14 ani, fie ca il traiau chiar in acel moment, la 18 ani. Intalnisem si oameni de 60 ani, ale caror poze din tinerete nu-ti trezeau nicio emotie si care, odata cu aparitia ridurilor si incaruntirea, capatasera expresivitate si o frumusete aparte . In plus, mi-o aminteam pe mama la 38 ani, cand mi se parea incredibil de frumoasa si asistam la avantul spre cota maxima de frumusete a surorii mele, care pe-atunci avea 27 ani.

Nu stiam de unde izvora acea frumusete particulara, care se distinge de frumusetea fizica si care nu se confunda cu multumirea sufleteasca, dar m-am bucurat ca, in cazul meu, o s-o pot depista si constientiza la momentul potrivit. Doar ca eu am simtit mereu ca nu o sa fie doar o varsta, ci o sa fie o decada!

O sa fie intre 30 si 40 de ani, o sa fie o frumusete muncita, nu doar in sala de sport, in cabinetul de cosmetica sau in biblioteca,  o sa fie intemeiata pe deziluzii, pe multe nopti pierdute, dar cu toate visele intregi, pe experiente deosebite, pe oameni dragi sufletului meu, pe oameni care m-au iubit, pe cei pe care i-am nedreptatit, pe sentimente infranate, pe bucurii inabusite, pe dorinte strivite, pe scopuri atinse, pe recunostinta, pe respect de sine. Mai mult, cred ca frumusetea asta o sa vina din increderea in mine. O sa stiu ca pot naviga de una singura, ca pot infrunta orice furtuna si pot supravietui oricarui naufragiu, dar o sa fiu fericita stiind si ca am gasit malul unde pot ancora fara sa ma izbesc de pietre.

Suma paginilor nescrise

La sfarsitul cartii de memorii a scriitoarei Isabel Allende, aceasta noteaza ca “sa te apuci de o carte noua e ca atunci cand te indragostesti”. Ai nevoie de un anumit curaj si dai dovada de un soi de fanatism, iar cu fiecare carte noua, la fel cum se intampla si cu fiecare noua iubire, te intrebi daca merita osteneala si daca nu sunt deja “prea multe pagini inutile, prea multe iubiri esuate”.
Stau si ma gandesc ca riscurile pe care le presupune scrierea unei carti sunt mai mici decat cele pe care ti le asumi intr-o noua iubire. Ambele situatii se bazeaza pe implicarea sentimentala si temporala si sunt, din pacate, actiuni temporare. Daca manuscrisul are sansa de a dainui in timp, iubirile sunt mai fragile decat un pergament si mai susceptibile decat un curent literar.
Mai mult decat atat, publicarea unei carti se bucura de aportul altor oameni, de la editor pana la tehnoredactor si corector. In schimb, intr-o poveste de dragoste aportul altora este impovarator, in cazul in care nu se dovedeste a fi chiar inutil sau rau intentionat. Ne redactam singuri povestile de iubire pe foi ingalbenite de timp, pe coli ce inca pastreaza urmele scrierilor anterioare sau pe hartia alba dintr-un top neatins.
Daca intr-o carte paginile inutile sunt taiate de editor, in iubire ti-e greu sa rupi pana si filele cele mai insignifiante sau pe cele lipsite de orice logica. Nu poti sa renunti nici macar la paginile care nu ti-au facut nicio placere in a le scrie si nici nu-ti aduc vreo bucurie recitindu-le.
In ceea ce priveste corectura, dragostea cunoaste un singur timp: viitorul! Taiem si mazgalim, tragem speranta sa nu mai repetam greseala, insa nu putem sa stergem definitiv, asa cum facem cu vocabulele dinainte de a fi tiparite. Nu avem niciun backspace miraculos al momentelor, nicio radiera a vorbelor ce pot fi retractabile, dar nu si uitate. Greu acceptam parerea celor ce vor sa ne corecteze idila, suspectandu-i de rea credinta, de grija excesiva si de precautii inutile.
Consider ca nici o pagina nu e inutila, asa cum nici o carte nu e de prisos. Uneori scriem romane, alteori scurte naratiuni. Ne ajutam de o coala A3 sau de un servetel de hartie. Scriem, completam, rescriem. O facem inspirat, spontan, intr-o ratacire de moment sau sub povara confesiunii si… astfel, iubirile esueaza frumos, mai putin dureros si pentru eternitate in cartile de capatai!